Asta e una din întrebările la care mi-ar face mare plăcere să am un
răspuns. Avem o viață plină de relații: de familie, de prietenie, de iubire. Nu
cred că e om să nu le fi trăit pe toate, așa cum nu cred că e om să nu fi
pierdut cel puțin o parte dintr-una. Și atunci mă gândesc, după ani de
prietenie, de ce se rupe ceva? A fost prea mult sau nu a fost sincer? De ce sunt
frați care nu își vorbesc cu anii? Au greșit părinții că nu i-au știut apropia,
sau orgoliul personal al unuia, sau amândurora a fost prea mare? De ce se
despart oameni, de ce se rup relații?
Cred că devenim din ce în ce mai pretențioși, mai perfecționiști, și atunci
nimic nu ne mai mulțumește. Jobul e bun, dar
puteam face mai mult decât să mă complac așa, nu mai e fata&băiatul de care
m-am îndrăgostit, ce mă enervează mama... O frustrare firească aș zice,
omenească, pentru oameni ambițioși care mereu își doresc mai mult. Și nu e
nimic mai frumos decât să ai un plan și să nu te oprești până nu l-ai realizat!
Până acum, la 25 de ani, mă pot declara norocoasă, căci motive să mă plâng
nu prea am. Sunt sucită și în fiecare zi vreau altceva, mă întristează tot ce
îmi propun și nu realizez, dar la finalul zilei, după o zi în care visez la cai
verzi pe pereți, drag linie și zic că nici așa nu-i rău. Mă gândesc însă cu tristețe la prietenii care
se rup (sper să nu experimentez), la familii care se dezbină (sper să nu
experimentez) și la relații care eșuează (sper să nu (mai) experimentez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu