Să vă povestesc. S-a mutat o prietenă lângă mine și până acum am fost la ea
de două ori: o dată la tradiționala vizită
de casă nouă și o dată să iau un pachet. Și este o experiență extrem de
riscantă și periculoasă să străbați cei...400 de metri care ne despart. Nu, nu
sunt câini. Problema e că nu e nimic. Dar nimic, în afară de o amărâtă de șosea
și aia îngustă.
Ziua 1: cobor din bloc, fac dreapta, merg frumos, normal 100 de metri.
Civilizație cum s-ar zice. Ei, ajung în șosea, traversez (blocul e pe partea
aialaltă) și caut trotuarul. Îl găsesc. Merg...50 de metri după care dau în
bălării. Uăăăi, Doamne, ce-i aici? Trotuarul
de la blocurile alb-albastre s-a terminat și, cum eu am treabă la blocurile
alb-roșii...ghinion, că nincs trotuar. Am două variante: merg prin bălării,
unde erau buruieni, desigur, posibil șoareci și alte vietăți extrem de
scârboase, sau, merg pe șosea. Aleg varianta a 2-a și puținul drum pe care l-am
parcurs, l-am parcurs gândindu-mă gata,
ni acuma mă calcă mașina. Nu m-a călcat, evident, că altfel nu mai scriam.
Nene, păi cum mama naibii faceți blocuri jmechere, fără trotuar? Ăla cui l-ai lăsat? Ah, sau cei care
locuiesc în zonă au mașină, deci nu se deplasează pe jos, iar ăștia de vin în
vizită, nu contează cum ajung de la troleu la om acasă, nu?
Ziua 2: povestea s-a repetat, pentru că, desigur, nu a răsărit trotuarul în
două zile. Și tot pe șoseaua îngustă am mers și la fel de mult m-am gândit că uii cum mor io călcată de mașină... și
nu e că aș fi traversat neregulamentar, ci că n-am nenorocit de trotuar pe care
să merg și io, ca pietonul.
Aaaa, v-am spus că e beznă, nu? Că nu e nici măcar 1 bec pe stradă să
lumineze. UNU măcar...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu